am stins veioza singur.
mi-am pus și pijamaua fără să-mi zică nimeni.

tedy e aici.
are o ureche cam ruptă, dar nu se vede pe întuneric.
mama m-a pupat pe frunte.
a zis „noapte bună, iubitule”,
dar părea grăbită.
n-a închis bine ușa - se aude televizorul
care luptă să acopere
o mare de șoapte.
„nu poți să taci două minute?”
(e vocea mamei.)
„nu e despre tăcut.”
tata.
îl strâng pe tedy mai tare.
mă gândeam să-i spun ce-a zis iar darius azi:
„ce faci, patru-ochi?”
și toți au râs. apoi
m-a împins puțin cu umărul.
nu tare.
doar atȃt cât să simt că ar putea să facă mai tare.
mâine e sport.
nu știu dacă să iau tricoul galben.
e cam strâmt la gât.
tedy zice că merge oricum.
n-a zis pe bune, dar eu știu.
„tu nici măcar nu încerci.”
mama.
mai tare un pic.
cred că stă în picioare.
„îmi dai telecomanda aia?”
tata.
„e vocea lui când e obosit, tedy!”
nu a țipat...
dar parcă nu se oprește,
ca și cum ar vrea să zică ceva,
și tot uită.
îmi pun mâinile sub ceafă.
« tedy”, zic 
“eva marinescu a spus că toate fetele trebuie să aibă prieten.”
mă uit în tavan.
„așa că n-am încotro.”
nu știu dacă se pune să fii prieten când nu zici nimic,
dar poate mâine o să-i dau un biscuite.
sau ceva.
îmi spun rugăciunea.
nu pe toată.

doar „păzește-mă și pe mama și pe tata și pe tedy”.
și pe bunica, dacă vine mâine.
dar dacă nu vine, nu mă supăr.
„și mai lasă-mă cu toate tâmpeniile.”
mama.
atunci pun plapuma mai sus.
până la gură.
tedy are ochii deschiși.
întotdeauna.